Marea Evanghelie a lui Ioan vol I

           Adevaratul Spirit straluceste precum un milliard de Sori si El este sursa intregii manifestari din eternitate in eternitate. Misterul si sfintenia Sa sunt de nepatruns.            In urma cu numai aproximativ 6500 de ani acest Mare si desavarsit Spirit, Cel care umple spatiile infinite prin minunate si perfecte opere, Cel care este suport al oricarei manifestari si izvor al tuturor izvoarelor Vietii, Acesta mare si de necuprins , a creat o noua rasa de ingeri, cea mai perfecta si mai desavarsita de pana acum. Cuplul angelic primordial a fost atras in capcana sexualitatii de catre ingerul cazut si astfel destinul angelic al acestui nou tip de inger a fost deturnat pentru o vreme.              Aceasta noua rasa angelica este atat de desavarsita incat pentru prima oara in nesfarsita eternitate insusi Domnul Domnilor, Spiritul Primordial, Cel mai presus decat cei de mai presus, Cel care imbata cu prezenta Sa  cele mai inalte spirite ale Creatiei, Unul, Cel Etern s-a intrupat ca OM, El care este in eternitate OM, sursa primordiala si Tatal tuturor creaturilor.            In acest demers al intruparii divine l-au urmat cei mai inalti si primordiali ingeri, pentru ca si ei, cei mai mari sa devina Copii sfinti si Supremului Tata, acesta sublima si cea mai inalta treapta a dumnezeirii putand fi atinsa numai prin intruparea pe aceasta umila si incercata planeta, in interiorul careia chiar spiritul ingerului cazut este inchis.             Inca de la inceputul acestei marete si de nepretuit opere, transmisa prin dicteu divin de chiar Iisus Hristos “umilului sau scrib” Jacob Lorber, ne este revelat printre altele faptul ca atat marele Ilie cat si marele Ioan Botezatorul sunt intrupari ale marelui arhanghel Mihail. Desigur ca cele doua existente divine spun foarte multe lucruri despre rostul si caracteristicile acestui mare arhanghel si poate ca voi dedica in viitor mai multe postari acestui subiect.             Pana atunci haideti sa ne imbatam in continuare cu marile revelatii si minuni ce au avut loc in preajma intruparii Marelui Spirit. Iar in Imparatia lui Dumnezeu, asa cum acum putem citi aceste randuri, atunci vom vedea totul asa cum am privi astazi un film.  

Capitolul 5 Mărturia lui Ioan Botezătorul, care neagă că ar fi spiritul lui Ilie, dar care mărturiseşte cu umilinţă că este precursorul lui Mesia ( Ioan 1, 19-30)   (19) Iată mărturisirea care a fost făcută de Ioan atunci când Iudeii au trimis din Ierusalim pe nişte preoţi şi leviţi să-l întrebe: „Tu cine eşti?” (20) El a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu el este Mesia. (21) Şi ei l-au întrebat “Dar tu cine eşti? Eşti Ilie? “Şi el a zis: “Nu sunt” “Eşti proorocul?” Şi el a răspuns: “Nu!”  (22) Atunci i-au zis: “Dar tu cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu despre tine însuţi?”  (23) “Eu”, a zis el, “sunt glasul celui care strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», aşa cum a zis proorocul Isaiia.”  (24) Trimişii erau din partea fariseilor.  (25) Ei i-au mai pus atunci următoarea întrebare: “Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Mesia, nici Ilie, nici proorocul?”  (26) Drept răspuns, Ioan le-a zis: “Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Unul, pe care voi nu-L cunoaşteţi.  (27) El este Acela care vine după mine, - şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic nici măcar să dezleg cureaua sandalelor lui.”  (28) Toate acestea s-au petrecut în Betabara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.  (29) A doua zi, Ioan L-a văzut pe Iisus venind la el, şi atunci a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care trebuie să ridice păcatul lumii!  (30) El este Acela despre care eu ziceam: “După mine trebuie să vină un Om, care este înaintea mea, căci El era înainte de mine. 1. Versetul 19 descrie doar un fapt pur exterior, care nu are nici un sens profund. Dar este uşor de dedus de aici că, datorită credinţei lor puternice, evreii au presimţit în acele timpuri că lumina primordială sau viaţa originară a lui Dumnezeu se va apropia de oameni pe acest pământ şi că ea chiar trebuia deja să fie pe pământ. Ei îşi imaginau însă că această viaţă originară a oricărei vieţi se afla în Ioan şi că el putea să fie Mesia Cel Promis .2. Fiind mai mult împinşi de presimţirile lor decât de chemările lui Ioan, ei au urmărit să afle adevărul şi tocmai de aceea ei l-au întrebat dacă era Hristos, Ilie sau un alt profet.  3. Ei l-au întrebat pe Ioan dacă era Ilie sau un alt profet deoarece era scris în profeţii că Ilie îl va preceda pe Mesia şi îi va anunţa sosirea. Ar fi trebuit de asemenea să existe şi alţi profeţi care să vină înaintea lui Mesia, ca heralzi! Trimişii de la Ierusalim, care cunoşteau bine scripturile, ştiau ce îl întrebau pe Ioan, dar el a declarat că nu era nici unul dintre aceştia.  4. Trimişii au insistat însă: cine era el atunci?  5. La această întrebare, Ioan a răspuns că nu este decât vocea care strigă în deşert, pregătind calea Domnului, aşa cum a anunţat Isaiia!  6. Putem aici să ne întrebăm de ce striga Ioan în deşert, unde nu locuia nimeni; căci el ar fi făcut mai bine să se adreseze oamenilor din regiunile populate. Cui folosea să strige astfel în deşertul morţii, unde strigătele se pierdeau înainte de a fi percepute de vreo ureche? Şi la ce folosea ca o singură ureche să audă ceea ce era atât de important pentru întreaga umanitate?  7. Trebuie să spunem în legătură cu acest aspect că acolo textul se referă mai mult la deşertul spiritual care exista în inima umană, decât la micul deşert din Betabara, care se afla de cealaltă parte a Iordanului, Ioan alesese să trăiască efectiv în acest deşert din Betabara, pentru a predica şi boteza aici tocmai pentru ca acest deşert să ofere oamenilor imaginea inimii lor goale şi împietrite, plină de spini, de mărăcini, de buruieni şi de vipere, în acest deşert al oamenilor, Ioan simboliza trezirea conştiinţei, pe care el o trăia intens într-o formă pur spirituală. El predica acolo pocăinţa pentru iertarea păcatelor, pregătind astfel calea intrării Domnului în inima umană care devenise stearpă (la fel ca şi deşertul).  8. Rămâne să mai lămurim de ce nu recunoaşte Ioan că el este Ilie sau un alt profet, când de fapt - după propria Mea mărturie absolută - el era deopotrivă şi profet, şi Ilie. Am spus chiar Eu însumi, într-o ocazie potrivită, apostolilor şi altor persoane care Mă ascultau: Trebuie să acceptaţi această mărturie, Ioan a fost Ilie, cel care trebuia să Mă preceadă”.  9. Raţiunea acestei negări ţine de faptul că Ioan se referea atunci la noua sa misiune şi nu la vechea activitate pe care el a desfăşurat-o atunci când spiritul său, la timpul respectiv, a venit pe pământ sub forma lui Ilie.  10. Leviţii şi preoţii care fuseseră trimişi de farisei nu puteau să înţeleagă de ce botează Ioan, de vreme ce el nu era nici Ilie, nici un profet, căci numai preoţii şi profeţii erau autorizaţi să facă aceasta.  11. Ioan le-a spus atunci: “Eu nu botez decât cu apă, ceea ce în realitate semnifică faptul că eu nu fac decât să spăl inimile impure, care au devenit incapabile să îl primească pe Cel care deja este în mijlocul vostru şi pe care orbirea voastră spirituală vă împiedică să-L recunoaşteţi.'“  12. Aceşti trimişi îi reprezintă pe toţi aceia care Mă caută în exterior şi care se vor întreba până dincolo de moarte unde este Hristos, când şi unde trebuie El să vină, în timp ce adevăratul Hristos nu se poate afla decât în inimă, acolo unde El locuieşte mereu. Aceasta este o mare rătăcire. Asemenea oameni nu-L caută niciodată pe Iisus în singurul loc în care El poate fi găsit!  13. Prea puţin conta pentru preoţime faptul că Ioan aducea astfel o mărturie de o mare umilinţă, el fiind cel care ştia foarte bine cine era Hristos, care a venit pe pământ; mărturia lui Ioan nu i-a impresionat însă deloc pentru că ei nu voiau un Mesia sărac, umil şi fără glorie. Lor le trebuia cineva în faţa căruia toată lumea să fugă plină de spaimă!  14. Pentru ei, Mesia nu putea să apară decât la Ierusalim, coborând din cer, înconjurat de miliarde de îngeri, într-o lumină mai strălucitoare decât soarele. Un asemenea Mesia nu putea să locuiască decât în Templu şi trebuia să detroneze toţi tiranii. El ar fi trebuit, conform convingerilor lor, să îi transforme imediat pe toţi evreii în fiinţe nemuritoare şi să le procure toţi banii din lume, sau cel puţin să arunce în valuri, cu un vuiet teribil, toţi munţii în aparenţă inutili şi, în orice caz, să pedepsească toată calicimea cea murdară. Abia atunci ar fi putut evreii să creadă în El şi ei ar fi spus: “Doamne, tu eşti înspăimântător de puternic şi totul trebuie să se plece în faţa Ta ca să nu fie făcut praf şi pulbere. Marele Preot nu este demn să desfacă nici măcar curelele sandalelor Tale”.  15. Iată însă că Hristos a venit în sărăcie, trăind umil, precum cei mici şi slabi.* El nu a ajuns să fie remarcat până în al treizecilea an de viaţă. Când a fost nevoie a făcut chiar şi munci grele împreună cu Iosif dulgherul şi mergea la oamenii cei simpli şi săraci. Cum ar fi putut El să fie Mesia în ochii acestor evrei închistaţi şi pretenţioşi, care se credeau atât de înţelepţi? Ei spuneau: “Să scăpăm de acest blasfemiator, de acest magician, care înfăptuieşte miracole doar sub conducerea şi inspiraţia diavolului. Cum ar putea fi Hristos (Mesia) un ticălos care este supus diavolului, acela care este cel mai aspru şi cel mai grosolan dintre dulgheri, un bărbat care merge cu picioarele goale, care îi frecventează pe cei mai nenorociţi dintre calici, cu care chiar este prieten, care primeşte la el prostituatele şi mănâncă la masă cu cei mai mari păcătoşi şi care, mai ales, profanează legea în văzul tuturor? Nu, este departe de noi această idee de sacrilegiu!”  16. Iată cum gândeau despre întruparea Mea pe pământ cei mai mari şi mai înţelepţi dintre evrei. Acest mod de a judeca, ce nu s-a modificat absolut deloc, le este caracteristic chiar şi astăzi milioanelor de oameni care nici măcar nu vor să audă vorbindu-se despre cuvântul unui Dumnezeu al iubirii şi al milei.  17. În primul rând. Dumnezeul lor trebuia neapărat să se găsească deasupra tuturor astrelor şi totodată trebuia să fie de o elevare atât de mare încât în final să sfârşească prin a nu mai exista deloc. El trebuia să creeze cel puţin un soare, pentru a fi demn (în faţa lor) de un adevărat Dumnezeu! În al doilea rând, El nu putea fi deloc inferior şi nu putea lua o formă umană. El nu putea fi pentru ei decât o realitate de neînţeles.  18. În al treilea rând, pentru ei, dacă Hristos ar fi fost Dumnezeu, el nu ar fi transmis Cuvântul său Viu decât anumitor oameni, anumitor societăţi şi anumitor concilii, fiind mereu înconjurat de o anumită aureolă şi de o mulţime de oameni pioşi şi de zeloţi înzestraţi cu anumite puteri excepţionale! O fiinţă care nu putea dovedi pe loc puterea sa de a deplasa munţii nu putea fi, pentru ei, Hristos cel revelat!  19. În viziunea lor, Iisus nu putea să se adreseze unui laic sau unui păcătos fără ca prin aceasta, revelaţia Sa să nu devină imediat suspectă. Din această cauză, Eu nu am fost acceptat de către somităţile evreieşti. După părerea lor mărginită, de oameni mândri şi lacomi de glorie, divinităţii Mele îi lipsea nobleţea! Dar toate acestea nu înseamnă nimic şi de aceea singura mărturie care contează este mărturia lui Ioan.  20. Lumea rămâne mai departe aceeaşi şi ea continuă să se afle în deşertul Betabara (simbolic vorbind), acolo unde Ioan a adus mărturia sa. Iar Eu sunt şi rămân mereu Cel care vine la oameni acum şi în toate timpurile, aşa cum am venit atunci la evrei pentru a le înfrâna orgoliul şi pentru a trezi în ei umilinţa şi iubirea. Fericiţi vor fi cei care Mă recunosc cu adevărat şi Mă acceptă aşa cum Ioan M-a recunoscut şi M-a acceptat, fiind martorul Meu, în ciuda trufiei şi a mâniei preoţilor şi leviţilor din Ierusalim.  21. A doua zi, în timp ce toţi aceşti trimişi erau încă la Betabara, continuându-şi cercetările pentru a afla ce făcea Ioan şi ce semnifica de fapt predicile lui, el încă le vorbea despre Mine în momentul în care Eu am sosit din deşert pentru a-i cere să Mă boteze.  22. Ioan, chiar în momentul în care Eu mă apropiam, tocmai era pe cale să vorbească cu conducătorul acelei delegaţii, care îşi petrecuse întreaga noapte pentru a delibera asupra celor aflate, Ioan a spus atunci: “Iată, Cel care soseşte este Mielul lui Dumnezeu, care va lua asupra Lui toate greşelile oamenilor, astfel încât cei care îl acceptă şi cred în El să aibă, prin El, o nouă viaţă. Această viaţă nouă le va da lor puterea de a se numi copiii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu poate să vină şi în taină, fără fulgere şi fără furtună, întocmai ca o briză uşoară”.  23. Ioan a repetat încă o dată, atunci, ceea ce el spusese despre Mine cu o zi înainte. El a dorit să spună, pe de o parte, că Eu le arăt oamenilor ca într-o oglindă adevărul şi umilinţa. Şi că, prin această umilinţă, Eu am venit în ajutorul oamenilor, susţinându-i în slăbiciunea lor (care generează smerenia) şi nu în presupusa lor forţă pe care, de fapt, ei nu o au. Pe de altă parte, Ioan a dorit să spună că cel pe care el îl numeşte Mielul lui Dumnezeu este Cel care a existat înaintea oricărui lucru. Expresia “El a fost înaintea mea” semnifică aici faptul că Ioan a dorit să îi facă să înţeleagă pe acei trimişi că, din moment ce recunoaşte în El elevarea spiritului său divin, în el există acelaşi spirit originar, de aceeaşi calitate şi de aceeaşi constituţie, care de fapt provine din acel spirit originar, care este acela care sălăşluieşte în acest Miel, nu prin propria sa putere, ci prin puterea acestui spirit originar (al lui Dumnezeu Tatăl), care a fost pus într-o fiinţă complet liberă şi perfect independentă. Ori, trebuie să se ştie că printr-o asemenea creaţie, care este cu adevărat o operă a spiritului originar (al lui Dumnezeu Tatăl), începe o nouă epocă înaintea căreia nimic n-a existat în tot infinitul, în afara spiritului originar al lui Dumnezeu care este, dincolo de orice îndoială, cel care apare (fiind întrupat ) în acest Miel al lui Dumnezeu, care vine la Ioan pentru a fi botezat.   Capitolul 6  Ioan mărturiseşte că nu-L cunoştea pe Domnul. Dublul botez, Ioan îl botează cu apă pe Domnul Iisus şi Iisus îl botează pe Ioan cu Duhul Sfânt. (Ioan l, 31-34)  (31) Eu nu-L cunoşteam dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă; ca El să fie făcut cunoscut lui Israel.”  (32) Ioan a făcut următoarea mărturisire: “Am văzut atunci Duhul pogorându-Se din cer întocmai ca un porumbel şi oprindu-Se în El.  (33) Eu nu-L cunoşteam; dar Cel care m-a trimis să botez cu apa, mi-a zis: «Acela peste care vei vedea Duhul Sfânt pogorându-se şi oprindu-Se în El, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt.»  (34) Şi eu am văzut atunci lucrul acesta şi apoi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu.”  1. Trimişii l-au întrebat pe Ioan: “De când îl cunoşti tu pe acest om ciudat şi de unde ştii tot ceea ce spui despre El?” Ioan a răspuns foarte natural şi firesc că, în calitatea sa de fiinţă umană, nu L-a cunoscut înainte, dar că spiritul Lui i-a revelat toate acestea şi l-a îndemnat să-i pregătească pe oameni să se spele de greşelile lor cu apa din Iordan”.  2. Ioan arată aici că el Mă vede pentru prima dată sub o formă umană şi că spiritul Meu îi revelase lui cine sunt Eu. Trimişii au de asemenea acest om în faţa lor şi îl observă în timpul scurtului moment al botezului, pe care Ioan a ezitat la început să-l realizeze, gândind că Eu trebuia să-l botez pe el şi nu invers dar, la dorinţa Mea puternică de a Mă boteza, el a cedat şi a acceptat să facă acest lucru. El a înţeles atunci înlăuntrul lui că de fapt spiritul Meu l-a îndrumat spre deşertul Betabara şi a realizat că spiritul Meu este spiritul lui Dumnezeu, pentru că propriul Meu spirit originar este acela care apare sub forma unui mic nor luminos, sub forma unui porumbel care coboară din cerul luminii asupra Mea şi rămâne deasupra capului Meu. În acest moment, el a auzit aceste cuvinte: 3. “Iată-L pe Fiul meu mult iubit” sau, altfel spus: “Iată lumina Mea, propria Mea fiinţă originară, în care Eu am binevoit să pun iubirea Mea esenţială care există din toată eternitatea. Iată-L pe Acela pe care trebuie să-L ascultaţi!”  4. De aceea, Ioan a spus: “Eu nu L-aş fi recunoscut”.  5. După ce a realizat acest botez, Ioan le-a povestit trimişilor ce a văzut şi ce a auzit şi a jurat că L-a botezat pe Mielul lui Dumnezeu, pe Mesia cel aşteptat de întregul Israel şi a cărui venire a anunţat-o. “El este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, adică propria fiinţă primordială şi originară a lui Dumnezeu întru Dumnezeu!”  6. Şi Ioan a mărturisit că a văzut atunci cu proprii săi ochi Spiritul lui Dumnezeu coborând asupra acestui om şi intrând în el, nu ca şi cum acest om ar fi primit un astfel de spirit pentru prima dată, ci dimpotrivă, acest fenomen i-a apărut lui Ioan pentru ca el să-L poată recunoaşte pe Cel pe care nu-L cunoscuse până atunci!  7. Prin urmare, nu este cazul să ne întrebăm dacă trimişii Ierusalimului au văzut şi au auzit toate acestea. Eternul răspuns este suficient: 'Acest miracol nu va fi revelat decât oamenilor umili şi simpli, dar pentru cei care se cred, fără ca să fie, înţelepţii acestei lumi, el va rămâne ocultat şi ascuns'.  8. Trimişii Ierusalimului nu au fost decât martorii botezului cu apă şi ei s-au înfuriat atunci când Ioan le-a spus că a văzut şi a înţeles ceea ce ei n-au putut vedea. Ei l-au insultat pe Ioan, spunând că minte; dar numeroşi discipoli ai lui Ioan, care erau prezenţi, au confirmat atunci că Ioan spusese doar adevărul.  9. Trimişii au negat însă dând din cap şi spunând: “Ioan este învăţătorul vostru şi voi sunteţi discipolii lui, iată de ce acum cu toţii îl aprobaţi. Noi însă suntem instruiţi şi cunoaştem tot ceea ce este scris în Scripturile transmise de Moise şi de profeţi, şi de aceea noi ştim să recunoaştem în cuvintele şi în faptele voastre că sunteţi la fel de nebuni ca şi învăţătorul vostru, că nu vedeţi nimic şi nu ştiţi nimic, iar prin nebuniile voastre, voi suciţi capul multor oameni, încă de multă vreme, acest lucru nu este pe placul Templului; de aceea, cel mai bun lucru ar fi să vă opriţi”.  10. Atunci, Ioan s-a supărat şi a spus: “Rasă de şerpi, rasă de vipere! Voi credeţi că veţi scăpa astfel judecăţii? Uitaţi-vă, această secure cu care voi doreaţi să ne distrugeţi este deja la picioarele voastre. Spuneţi, cum veţi putea scăpa? Dacă nu vă veţi pocăi şi dacă nu vă veţi boteza, veţi fi până la urmă spulberaţi, întocmai ca un sac de cenuşă.  l l. Căci este adevărul adevărat, iată-L pe Cel despre care v-am spus că va veni după mine, Cel care a fost înaintea mea; pentru că El a fost înaintea mea! Din plenitudinea Lui, noi am primit cu toţii graţia!” (sensul profund al acestor cuvinte a fost deja explicat în versetele 15 şi 16)  12. Convinşi de cuvintele hotărâte ale lui Ioan, o parte dintre trimişi au rămas pentru a fi botezaţi, dar majoritatea s-au întors la Ierusalim foarte supăraţi.  13. Aceste versete respectă doar ordinea istorică, iar puţinul sens profund pe care îl au a fost explicat în versetele precedente. Trebuie precizat aici că asemenea versete pot fi înţelese mai bine dacă ştim să le corelăm cu faptele de atunci. Pentru că în epoca în care evanghelistul a scris toate aceste lucruri, părea inutil să se noteze lucrurile care se înţelegeau de la sine, astfel încât toate frazele inutile au fost scoase, nefiind păstrate decât frazele esenţiale; a fost lăsată astfel deoparte toată succesiunea logică a faptelor, care poate fi totuşi citită printre rânduri, cum s-ar spune astăzi. Pentru a lămuri aceste aspecte care ar putea deveni atât de importante astăzi, vom analiza aici cele trei versete următoare, studiind cu exactitate sintaxa epocii.  Capitolul 7 Exemplul lecturii celor trei versete ( Ioan 1, 35-37)  (35) A doua zi, Ioan se afla iarăşi cu doi dintre ucenicii lui.  (36) Şi, pe când îl privea pe Iisus trecând, a zis: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” (37) Şi atunci cei doi ucenici care l-au auzit rostind aceste vorbe au mers după Iisus. 1. Textul versetului 35 a fost scris astfel, la origine: “A doua zi, Ioan se afla încă acolo, împreună cu doi dintre ucenicii săi”. Ne-am putea întreba unde se afla el de fapt şi dacă cei doi ucenici erau aproape de el sau puţin mai departe, pentru că versetul respectiv nu precizează acest lucru; aşa cum nu precizează nici ceea ce făceau aceşti discipoli.  2. Dar de ce nu spune evanghelistul acest lucru?  3. Am precizat deja că aceste aspecte se înţeleg de la sine, pentru că acesta era felul de a scrie în acele timpuri, Ioan se afla atunci pe malul Iordanului, la poalele unei sălcii, aşteptându-i pe toţi cei care voiau să fie botezaţi. Şi cum el avea întotdeauna lângă el mai mulţi discipoli care ascultau şi notau învăţăturile sale, şi în acest moment se aflau cu el doi sau trei discipoli care îl ajutau să boteze şi care chiar botezau ca şi el, în numele lui.  4. Toţi cei care se aflau în anturajul apropiat al lui Ioan ştiau foarte bine ce se petrece şi nu aveau nevoie să noteze astfel de detalii, cu atât mai mult cu cât, lipsindu-le materialele pentru scris, era un lucru obişnuit să nu se noteze decât esenţialul. Astfel, se utilizau anumite conjuncţii cum ar fi “şi” pentru a pune în corelaţie două fraze fără nici o legătură aparentă. Astfel de conjuncţii erau uneori chiar înlocuite cu un semn.  5. Această explicaţie nu are o valoare evanghelică, dar ea este foarte utilă; de fapt, fără ea sensul istoric şi chiar sensul spiritual al Evangheliilor nu mai poate fi înţeles deloc astăzi. Astfel se explică de ce în cărţile profetice ale Vechiului Testament, unde fraze întregi au fost înlocuite prin imagini, ele au devenit de neînţeles, atât de mult s-a schimbat limbajul. Dar acum, când noi cunoaştem regulile ce erau folosite în acele timpuri, nu ne va fi deloc greu să legăm din nou lucrurile între ele de acum înainte şi vom putea astfel să citim mai uşor aceste texte, sau cel puţin să punem mai bine în lumină faptele istorice obiective. Vom demonstra acest aspect cu versetele 36 şi 37.  6. Versetul 36 suna la origine astfel: “Şi, când L-a văzut pe Iisus trecând, el a spus: Iată Mielul lui Dumnezeu”. Acest “şi” arată aici că textul respectiv are legătură cu precedentul şi ne oferă indicaţia istorică potrivit căreia, după ce a fost botezat, Iisus a rămas câtva timp alături de Ioan, ceea ce explică de ce îl vedem trecând aproape de El pe malul Iordanului.  7. În momentul în care Ioan L-a zărit, el a spus cu un mare entuziasm, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi: “Iată Mielul lui Dumnezeu!” în limbajul de astăzi, el s-ar fi exprimat astfel: “Priviţi! Şi astăzi trece supremul Om-Dumnezeu pe malul fluviului, la fel de umil şi de modest ca un miel!” Ioan înlătură însă toate aceste detalii şi nu spune decât ceea ce indică versetul 36.  8. Versetul 37, care reprezintă urmarea la versetul 36, începe de asemenea cu acest “şi”. El indică astfel doar faptele simple, fără a aprofunda cauzele.  9. Textul original spune doar atât: “Şi cei doi ucenici l-au auzit rostind aceste vorbe şi au mers după Iisus”. În zilele noastre, pentru a fi înţeles, acest verset ar trebui să fie enunţat astfel: “Dar atunci când cei doi discipoli care erau în preajma lui Ioan, l-au auzit pe învăţătorul lor spunând aceasta, ei l-au părăsit imediat pe Ioan şi s-au apropiat de Iisus; iar cum Iisus tocmai se pregătea să părăsească acele locuri, ei L-au urmat”.  10. Fără aceste indicaţii complementare, înşiruirea acestor fapte devine de neînţeles. Dar aşa cum am spus, în vechea manieră de a scrie, cele două concepte de a auzi şi de a urma sunt suficiente pentru ca indicaţiile care leagă faptele să fie subînţelese. Această regulă ne va permite să înţelegem mai clar faptele istorice ale Scripturilor şi ne va ajuta să pătrundem mai uşor sensul lor profund.  Capitolul 8 Primii ucenici ai Domnului Iisus Hristos, care au fost primiţi în deşert. Andrei şi Petru, fraţi şi pescari. Întâlnirea cu Simon şi mărturisirea adevărului interior, (Ioan 1, 38-42)  (38) Iisus s-a întors; şi când i-a văzut că merg după El, le-a zis: “Ce căutaţi?” Ei I-au răspuns: “învăţătorule, unde locuieşti?” (39) “Veniţi de vedeţi”, le-a zis El. S-au dus şi au văzut unde locuia; şi în ziua aceea au rămas la El. Era cam pe la ceasul al zecelea.  (40) Unul dintre cei doi, care auziseră cuvintele lui Ioan şi merseseră după Iisus, era Andrei, fratele lui Simon Petru.  (41 ) El, cel dintâi, a găsit pe fratele său Simon, şi i-a zis: “Noi am găsit pe Mesia”.  (42) Şi l-a adus la Iisus, Iisus l-a privit şi i-a zis: 'Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa. “(care, tălmăcit, înseamnă Petru). 1. Acest verset (38) vine în continuarea celui precedent, iar sensul său este mai mult istoric decât spiritual; căci aici începe celebra primire a discipolilor Mei, chiar în locul în care trăia Ioan Botezătorul, adică la Betabara, un loc mizerabil în care nu locuiau decât nişte pescari amărâţi. Iată de ce aceşti doi discipoli au început prin a Mă întreba în ce colibă locuiam.  2. Şi, deoarece petrecusem patruzeci de zile în această regiune, înaintea botezului, pregătindu-Mi natura umană, prin posturi şi diferite exerciţii, pentru învăţăturile pe care urma să încep să le revelez oamenilor, este - din punct de vedere istoric - clar şi evident faptul că trebuia să locuiesc undeva, în acest loc izolat, neprimitor şi deşertic, pe care Eu însă l-am găsit foarte potrivit.  3. Aceşti doi ucenici ştiau că locuiam deja aici de ceva vreme, căci avuseseră posibilitatea să Mă vadă din când în când, fără să ştie însă cine eram. Ei nu M-au întrebat deci de unde veneam, ci doar unde locuiam la Betabara, acest sat de colibe în care locuiau acei pescari amărâţi, clădite din trestie şi argilă şi în care un om normal abia putea să stea în picioare.  4. Eu locuiam într-adevăr într-o asemenea colibă, construită chiar de Mine, undeva în mijlocul deşertului. De atunci datează ermitajele pe care le vedem încă şi astăzi în aproape toate ţările creştine.  5. Această colibă nu era prea departe de locul unde locuia Ioan. De aceea, le-am spus celor doi ucenici: 'Veniţi şi vedeţi”. Ei M-au urmat imediat şi, îndată ce au zărit coliba Mea, au fost foarte miraţi să vadă că Unsul lui Dumnezeu locuia în coliba cea mai sărăcăcioasă şi care, în plus, era situată într-unul dintre locurile cele mai neprimitoare ale acestui deşert.  6. Aceste evenimente nu se petreceau în perioada anului în care creştinii au obiceiul să postească timp de patruzeci de zile, ci două luni mai târziu şi era ora zece atunci când am ajuns la colibă, adică, după modul actual de a socoti, cam pe la ora trei după-amiaza. Pentru că, în vremurile trecute, prima oră (ora 1) se considera a fi la răsăritul soarelui. Dar cum răsăritul nu este niciodată la aceeaşi oră, modificându-se în fiecare zi, nu se poate spune decât ora aproximativă. Iată de ce am afirmat mai sus că era în jurul orei trei după-amiază când am ajuns la colibă cu cei doi discipoli. Deoarece ei au rămas cu Mine până la asfinţitul soarelui, se poate pune întrebarea ce am făcut între orele 3.00 şi 8.00 în această colibă! În Evanghelie, nu este precizat nimic referitor la aceasta. Dar este foarte simplu. Se înţelege de la sine că le-am explicat ceea ce urmau să devină, spunându-le unde şi cum voi începe să predic învăţătura Mea, cum voi mai accepta şi alţi discipoli, animaţi de acelaşi spirit divin şi de aceeaşi voinţă. Le-am dat de îndată misiunea să meargă şi să-i întrebe pe tovarăşii lor, care erau în marea lor majoritate tot pescari, dacă unii dintre ei nu doreau să Mi se alăture. Despre aceste lucruri am vorbit. După ce a căzut seara, i-am lăsat să se întoarcă la ei acasă, pe jumătate senini, pe jumătate gânditori, căci aveau soţii şi copii şi nu ştiau ce să facă!  7. Unul dintre ei, numit Andrei, s-a hotărât repede să Mă urmeze cu orice preţ. El a mers repede să-l caute pe fratele lui, Simon, care încă mai era ocupat cu năvoadele lui.  8. Îndată ce l-a găsit, s-a aruncat la pieptul lui şi i-a spus că l-a întâlnit pe Mesia Cel Făgăduit şi că, împreună cu un alt discipol, s-a hotărât să Mă urmeze.  9. În momentul în care Simon l-a auzit vorbind despre Mine, el a vrut să vină să Mă vadă imediat, căci nu fusese prezent la botez. Andrei i-a spus atunci: “Astăzi nu se mai poate, dar mâine la răsăritul soarelui, să fii la El!”  10. Simon, care se gândea mereu la Mesia şi care credea că Acesta va veni în ajutorul săracilor şi îi va pedepsi pe cei bogaţi şi răi, i-a răspuns, cu inima plină de aspiraţie: “Frate, nu mai este nici o clipă de pierdut; las totul pe câmp şi îl voi urma până la capătul lumii, dacă El doreşte acest lucru. Condu-mă la El imediat. Cine ştie dacă o să-L mai găsim?”  11. În faţa unei asemenea insistenţe, Andrei s-a hotărât să Mi-l aducă. Dar, în acea noapte târzie, pe când au ajuns la o distanţă de treizeci de paşi de cabana Mea, Petru, minunându-se, s-a oprit şi i-a spus lui Andrei: “Este ciudat, simt cum mă părăseşte curajul şi mă cuprinde un sentiment de nespusă duioşie; nu mai pot să fac nici un pas înainte, deşi simt foarte intens dorinţa de a-L vedea”.  12. Eu am ieşit atunci din colibă, pentru a merge în întâmpinarea celor doi fraţi. Acest lucru este indicat prin cuvintele: “Iisus l-a privit”. Se înţelege de la sine că această afirmaţie corespunde faptului că am ieşit în întâmpinarea lui Simon, care venea la Mine, el - care Mă simţea în acest fel în inima lui. Simon a fost recunoscut imediat drept discipol şi noul nume pe care i l-am dat a fost prima lui parte la împărăţia Mea. Simon a primit numele de Chifa, sau piatra credinţei în Mine. Căci, de mult timp, Eu văzusem ce spirit îl anima deja pe Petru.  13. Pentru Simon Petru, felul Meu de a Mă adresa lui a fost dovada cea mai bună că Eu eram în mod sigur Mesia Cel Făgăduit, în inima lui nu mai era loc pentru nici o îndoială şi el nu a pronunţat nici măcar o singură silabă pentru a Mă întreba dacă Eu eram adevăratul Mesia, căci avea deja certitudinea cea mai deplină a acestui adevăr, în inima lui. Au rămas la Mine până a doua zi şi nu M-au mai părăsit apoi niciodată.