Suferinţă, spune
cum să mi te cânt?
Ţi-e urcuşul sfânt
ca o rugăciune…
Lauda-i săracă,
imnul prea plăpând…
Vârful tău arzând
cerul ţi-l imbracă.
Mi-e prea aspru graiul,
versu-i de asfalt…
Piscul tău înalt
îl sfinţeşte Raiul.
Dincolo de-amiază
si de-amurgul sur,
Doar omătul pur
larg te luminează.
Jos rămân jugaştrii,
târâtorii jnepi…
Unde tu începi
şoimii sunt albaştrii.
Culmile alpine
ţi le urc pe brânci,
printre colţi de stânci
las paşii din mine.
Tanără zăpadă,
alb si sfânt Negoi,
vechiul sterp noroi
lasă-mi-l să cadă…
Vreau pe creasta pură
limpezit să fiu:
bulgăr străveziu
desfăcut de zgură.
Sus, aştept sărutul
fragedului cer.
Nici un conifer
nu-mi umbreşte lutul.
Mlaştini, humă, zdrenţe
lepădai pin văi…
Pe nămeţii tăi
capăt transparenţe.
Prin toată făptura
văd ca printr-un geam.
Raiul ca un ram
tămâindu-mi gura.
Piscul tău tresaltă,
suferinţa mea
cerul tău imi vrea
rana mea înaltă.
Aurora-ţi vasta
mă cuprinde-n jar,
ard ca un gheţar
sus, pe marea creastă…
Singur întru toate,
tragic împărat,
intru-nsângerat
în Eternitate.
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu