Un evreu, Joseph Weiler, ia apararea
Crestinismului
Un articol exceptional in care
Patapievici citeaza asertiunile acestui professor
specialist in drept constitutional despre anti-christianismul liderilor
europeni - Noua Europă și vocea care lipsește: Creștinismul
Sunt
două tipuri de știri care nu trec de codurile interne de
promovare ale mediilor de informare occidentale: știrile care pun creștinismul într-o lumină favorabilă și știrile care arată persecuțiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce
pune creștinismul într-o lumină proastă e imediat
promovat ca știre semnificativă. Orice scandal sexual
care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate
mondială, în schimb omorîrea a sute de creștini în Asia abia dacă e menționată, iar persecutarea sistematică a
altor zeci de mii de creștini în toată lumea nu găsește nici un spațiu de audiență.
Presa
occidentală, care reacționează
imediat la orice persecuție,
e indiferentă la persecuțiile
împotriva creștinilor[1].
E ca și cum, deși persecuția e în general dezaprobată, persecuția împotriva creștinilor ar fi cumva înțeleasă. De parcă creștinii ar merita să fie persecuțati, iar creștinismului e normal să i se aplice un
dublu standard. Pentru protejarea susceptibilităților islamice, de pildă, există coduri
speciale de conduită. Dragoș
Paul Aligică, care ne-a atras atenția asupra acestui fenomen,
constată că trăim într-o „lume în care BBC, organizație creată și finanțată de o țară creștină, cultivă ridiculizarea Bibliei și interzice orice referire ireverentioasă
la Coran“[2]. Paradoxul este acesta: pentru mediile occidentale de informare,
Islamul este acceptabil chiar și
când respinge în mod violent lumea occidentală, în schimb creștinismul provoacă respingere chiar și când o apără. Îmi vine să spun: mai
ales când o apără, pentru că o face identificându-se cu ea, ceea ce pare de
neiertat.
De ce?
Am putea spune, împreună cu Pierre Manent, că, din rațiuni de corectitudine politică, Europa
refuză să-și
recunoască rădăcinile creștine
și, în același timp, refuză să pună Islamului problema
libertății, în
ciuda faptului că Europa modernă este consecința discuțiilor legate de raportul dintre religie
publică și libertate
politică[3]. Dar întrebarea rămâne: de ce presa occidentală nu ridică
niciodată vocea pentru a-i proteja ori apăra pe creștini? Oare acești oameni, care sunt uciși pentru că sunt creștini, nu au și ei dreptul de a fi protejați, în compasiunea noastră, de ideea
universală de drepturile omului? De ce ar fi protejați întemnitații suspectați de terorism, dar nu creștinii? Este ca și cum, în ochii sensibilității morale ai presei care refuză să facă o
știre din
uciderea creștinilor,
dar e obsedată de condițiile
improprii de detenție
ale celor suspectați
de terorism, a fi creștin
înseamnă a fi mai puțin
om. În ochii lor, creștinismul
este un defect, o formă de descalificare umană. E ca și cum această presă ar fi presa de stat a
unui regim politic autoritar anticreștin.
Nefiind însă vorba de puterea de coerciție
a unui stat autoritar, trebuie să fie forța
de presiune a unui sentiment moral la fel de puternic, care nu ține de organizarea prin ordin, ci de
ralierea prin puterea consensului. La originea acestor atitudini stă fobia față de creștinism, o fobie atât de intensă, încât
poate călca în picioare chiar și
cel mai puternic sentiment moral al lumii contemporane, drepturile omului (care
a devenit religia civilă a zilelor noastre). Cuântul de ordine al acestei
atitudini este – cristofobia.
Am
pomenit mai sus, evocându-l pe Pierre Manent, de refuzul Europei oficiale de
azi de a-și recunoaște originile creștine. Este, alături de insensibilitatea
presei occidentale față
de persecuțiile la
care sunt supuși
creștinii,
aspectul cel mai frapant al acestei cristofobii latente, al cărei paradox este
că e cu atât mai prezentă cu cât ne apropiem mai mult de zona elitelor
europene, și cu atât
mai slabă, dacă nu inexistentă, cu cât ieșim
din zona lor, și
ne îndreptăm spre zona majorităților
tăcute.
Asupra
acestui paradox, pornind de la un fapt juridic precis (refuzul oficialilor
europeni de a introduce o referință
explicită la creștinism
în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în proiectul Tratatului instituind o
Constițutie
europeană), s-a aplecat un eminent specialist în drept constitutional, Joseph
H.H. Weiler, autorul unui monumental tratat privind Constituția europeană (La Costituzione dell’Europa, Il Mulino, Bologna,
2003). Născut în 1951 în Africa Sud, educat în Israel, Olanda și Marea Britanie, Weiler a fost profesor
la Florența, Michigan
și Harvard,
este în prezent titularul catedrei „Jean Monnet“ de drept european de la New
York University și
ține cursuri
la Bruges (Collège d’Europe), Londra (University College London) și Copenhaga. O strălucită carieră
universitară internațională
– de „evreu rătăcitor“, cum singur își
caracterizează, cu un surâs, viața
publică.
Cartea
în care Joseph Weiler și-a
adunat reflecțiile
prilejuite de paradoxul cristofobiei țărilor
de tradiție creștină a fost scrisă în italiană și a apărut în 2003 sub titlul Un’Europa cristiana – „O
Europa creștină“[4].
Autorul ne avertizează că teza pe care o susține, aceea că, „în contextul constituțional european, referința la Dumnezeu și la creștinism nu doar că nu trebuie exclusă, dar
ea este chiar indispensabilă“, nu e nici urmarea unei preferințe religioase personale[5], nici o opinie
subiectivă privind ce anume ar fi mai bine pentru Europa: este, susține el, concluzia unei analize constituționale și consecința inevitabilă a ceea ce impune constituționalismul european[6].
.jpg)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu