1 august 2016

Un evreu, Joseph Weiler, ia apararea Crestinismului


Un evreu, Joseph Weiler, ia apararea Crestinismului

Un articol exceptional in care Patapievici citeaza asertiunile  acestui professor specialist in drept constitutional despre anti-christianismul liderilor europeni - Noua Europă și vocea care lipsește: Creștinismul

Sunt două tipuri de știri care nu trec de codurile interne de promovare ale mediilor de informare occidentale: știrile care pun creștinismul într-o lumină favorabilă și știrile care arată persecuțiile la care e supus. Dimpotrivă, tot ce pune creștinismul într-o lumină proastă e imediat promovat ca știre semnificativă. Orice scandal sexual care implică ierarhia catolică are instantaneu asigurată o publicitate mondială, în schimb omorîrea a sute de creștini în Asia abia dacă e menționată, iar persecutarea sistematică a altor zeci de mii de creștini în toată lumea nu găsește nici un spațiu de audiență.
Presa occidentală, care reacționează imediat la orice persecuție, e indiferentă la persecuțiile împotriva creștinilor[1]. E ca și cum, deși persecuția e în general dezaprobată, persecuția împotriva creștinilor ar fi cumva înțeleasă. De parcă creștinii ar merita să fie persecuțati, iar creștinismului e normal să i se aplice un dublu standard. Pentru protejarea susceptibilităților islamice, de pildă, există coduri speciale de conduită. Dragoș Paul Aligică, care ne-a atras atenția asupra acestui fenomen, constată că trăim într-o „lume în care BBC, organizație creată și finanțată de o țară creștină, cultivă ridiculizarea Bibliei și interzice orice referire ireverentioasă la Coran“[2]. Paradoxul este acesta: pentru mediile occidentale de informare, Islamul este acceptabil chiar și când respinge în mod violent lumea occidentală, în schimb creștinismul provoacă respingere chiar și când o apără. Îmi vine să spun: mai ales când o apără, pentru că o face identificându-se cu ea, ceea ce pare de neiertat.
De ce? Am putea spune, împreună cu Pierre Manent, că, din rațiuni de corectitudine politică, Europa refuză să-și recunoască rădăcinile creștine și, în același timp, refuză să pună Islamului problema libertății, în ciuda faptului că Europa modernă este consecința discuțiilor legate de raportul dintre religie publică și libertate politică[3]. Dar întrebarea rămâne: de ce presa occidentală nu ridică niciodată vocea pentru a-i proteja ori apăra pe creștini? Oare acești oameni, care sunt uciși pentru că sunt creștini, nu au și ei dreptul de a fi protejați, în compasiunea noastră, de ideea universală de drepturile omului? De ce ar fi protejați întemnitații suspectați de terorism, dar nu creștinii? Este ca și cum, în ochii sensibilității morale ai presei care refuză să facă o știre din uciderea creștinilor, dar e obsedată de condițiile improprii de detenție ale celor suspectați de terorism, a fi creștin înseamnă a fi mai puțin om. În ochii lor, creștinismul este un defect, o formă de descalificare umană. E ca și cum această presă ar fi presa de stat a unui regim politic autoritar anticreștin. Nefiind însă vorba de puterea de coerciție a unui stat autoritar, trebuie să fie forța de presiune a unui sentiment moral la fel de puternic, care nu ține de organizarea prin ordin, ci de ralierea prin puterea consensului. La originea acestor atitudini stă fobia față de creștinism, o fobie atât de intensă, încât poate călca în picioare chiar și cel mai puternic sentiment moral al lumii contemporane, drepturile omului (care a devenit religia civilă a zilelor noastre). Cuântul de ordine al acestei atitudini este – cristofobia.
Am pomenit mai sus, evocându-l pe Pierre Manent, de refuzul Europei oficiale de azi de a-și recunoaște originile creștine. Este, alături de insensibilitatea presei occidentale față de persecuțiile la care sunt supuși creștinii, aspectul cel mai frapant al acestei cristofobii latente, al cărei paradox este că e cu atât mai prezentă cu cât ne apropiem mai mult de zona elitelor europene, și cu atât mai slabă, dacă nu inexistentă, cu cât ieșim din zona lor, și ne îndreptăm spre zona majorităților tăcute.
Asupra acestui paradox, pornind de la un fapt juridic precis (refuzul oficialilor europeni de a introduce o referință explicită la creștinism în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și în proiectul Tratatului instituind o Constițutie europeană), s-a aplecat un eminent specialist în drept constitutional, Joseph H.H. Weiler, autorul unui monumental tratat privind Constituția europeană (La Costituzione dell’Europa, Il Mulino, Bologna, 2003). Născut în 1951 în Africa Sud, educat în Israel, Olanda și Marea Britanie, Weiler a fost profesor la Florența, Michigan și Harvard, este în prezent titularul catedrei „Jean Monnet“ de drept european de la New York University și ține cursuri la Bruges (Collège d’Europe), Londra (University College London) și Copenhaga. O strălucită carieră universitară internațională – de „evreu rătăcitor“, cum singur își caracterizează, cu un surâs, viața publică.
Cartea în care Joseph Weiler și-a adunat reflecțiile prilejuite de paradoxul cristofobiei țărilor de tradiție creștină a fost scrisă în italiană și a apărut în 2003 sub titlul Un’Europa cristiana – „O Europa creștină“[4]. Autorul ne avertizează că teza pe care o susține, aceea că, „în contextul constituțional european, referința la Dumnezeu și la creștinism nu doar că nu trebuie exclusă, dar ea este chiar indispensabilă“, nu e nici urmarea unei preferințe religioase personale[5], nici o opinie subiectivă privind ce anume ar fi mai bine pentru Europa: este, susține el, concluzia unei analize constituționale și consecința inevitabilă a ceea ce impune constituționalismul european[6].

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu