Prima paradigma crestina care a inceput sa ma preocupe (dandu-mi la acea vreme veritabile dureri de cap), poate si datorita caracterului ei paradoxal, a fost "Fericiti cei saraci cu duhul!"
Ani de zile am incercat sa descifrez intelesul. Sa fie unul ascuns sub o figura de stil, sa se fi pierdut sensul originar, si daca nu, ce a vrut Dumnezeu sa spuna? Este in contradictie cu "Fiti dara desavarsiti!" sau este complementara? Este indemnul la o atitudine de toleranta fata de cei sarmani sau o temperare a dorintei noastre de a acumula "cunoastere"? s.a.m.d.
Ah Doamne de ce a trebuit sa spui si asta?
Desi nu l-am rugat niciodata direct pe Dumnezeu sa-mi explice intelesul, sper ca datorita indelungatei preocupari sa-l fii surprins si am sa expun concluzia la care am ajuns ...
Nu cred ca exista un inteles ascuns si pe care numai filozofii l-ar putea descoperii. In acea vreme erau atat de multi oameni simpli si puri, incat Iisus, care cuprindea nemarginirea in fiinta Sa, el izvorul vietii, intelepciunii si sa zic genialitatii - ca forma cea mai inalta a inteligentei - era inconjurat in cea mai mare parte de sarmani, oameni care traiau de pe o zi pe alta, carora greutatile vietii le-a oprit zborul spre posibile aspiratii spre inalt, spre cultivare interioara, spre desavarsire chiar.
Inima Domnului , impresionata de atata umilinta si simplitate, de chipurile lor incercate si brazdate de suferinti si poate de lacrimile lor la auzul Cuvantului sacru a spus "Fericiti cei saraci cu duhul!" Pentru ca celor care li se da putin, putin li se cere. Pentru ca acei atat de saraci ca nici macar nu raspund de actiunile lor, cu siguranta au coborat aici special pentru o existenta deosebit de grea si plina de incercari, pentru suferinta si dispret. Fie pentru a-si spala pacate mai vechi, fie ca o forma de sacrificiu pentru a se inalta pe o treapta spirituala mai inalta.
Cei saraci cu duhul sunt fericiti pentru ca fiecare dispret al nostru, fiecare incercare si suferinta poate neinteleasa pentru ei, starnesc iubirea in inima Domnului, atrag spontan mila si compasiunea Lui , iar unde El apare se arata si desavarsirea in cel mai scurt timp.
Si eu sunt tot un Gheorghe, un Ion, un Vasile, si este foarte posibil ca acesti sarmani sa ne depaseasca foarte curand, desigur direct proportional cu iubirea lor pentru Domnul, sau mai bine zis cu iubirea Lui pentru ei.
"Iisus s-a suit in munte... si deschizandu-si gura, ii invata zicand : Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor." Mat5,1-3
Este prima fericire, o dovada ca acest fel de saracie era foarte raspandita atunci, dar si o veritabila palma orgoliului intelectual, aspiratiei de a domina in aceasta lume, aspiratiei de a ne "imbogati" din punct de vedere lumesc. Unde alergam noi, inspre ce ? Iata a cui este imparatia, a celor care in aceasta lume sunt cei mai sarmani, a celor care nu pot sa guste din nici un fel de implinire aici, a celor care n-au avut nici macar posibilitatea sa-si imagineze ... sa-si imagineze "bogatia".
De aceea spun, nu exista tel si scop mai inalt decat acela de a ne situa in apropierea Domnului, decat acela de a ne stradui sa obtinem gratia prezentei Lui. Pentru ca ei, "cei sarmani cu duhul" au obtinut-o deja.
Pastreaza-ne Doamne in iubire si umilinta si da-ne sensibilitatea necesara perceperii si intelegerii vointei Tale!!
PS: Fericirile s-ar putea traduce si astfel : Fericiti cei care reusesc sa trezeasca iubirea si compasiunea Domnului!