5 mai 2012

Elegia întâia

                       Închinată lui Dedal, întemeietorul vestitului
                                                       neam de artiști, al dedalizilor

I.
El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai stâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înăuntrul – desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.

Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
caii…

II.
Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III.
El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic, pentru că
n-are nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV.
Aici dorm eu, înconjurat de el.

Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume îl port.

Şirul de bărbaţi îmi populează
un umăr. Şirul de femei
alt umăr.
Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.

Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

N. Stanescu, 11 Elegii, 1966

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu