Cine sunt eu? I

Cine sunt eu? Imi amintesc de prima mea stare de constiinta mai speciala. Era prin clasa a opta sau a noua, pe la 14 ani cred. Si imi contemplam trecutul, imi aminteam cum m-am indragostit eu prima data (prin clasa a sasea :)...) , bine a fost o stare, o traire strict individuala, niciodata marturisita dar suficient de intensa ca sa o consider prima indragostire, era o colega de clasa... Prima "prietena" daca ii pot spune asa, pe care am iubit-o ff mult la acea vreme a fost prin clasa a opta si la fel primul sarut care nu a fost cu ea... :) Complicat ! Deci stateam eu asa si meditam si deodata imi dau seama ca cel de atunci, cel din clasa a sasea, nu mai este, ca eu cel de acum sunt altul. Si cu inima plina de nostalgie, iubire si traire intensa eram zguduit de diparitia mea cea de atunci... Bine asta a fost prima parte, pentru ca in partea a doua constiinta mea s-a proiectat inspre viitor. Bine dar atunci unde o sa fiu eu cel de acum peste doi ani. Nu , nu trebuie sa dispar, am sa lupt, am sa ma constientizez zilnic, n-am sa ma lasa sa dispar. Si totusi, totusi daca voi "muri" si eu... ? Si incercam sa privesc in interiorul meu, incercam sa ma cuprind, unde sunt, cine sunt? Ma uitam in oglinda uneori, unde esti, unde te ascunzi, de unde rasari tu, din ce pamant interior? Cred ca a fost o stare de constiinta sustinuta de ingerul meu pazitor... Mai tarziu, la liceu dupa ce descoperisem pe Cioran si Eliade, dupa ce fusesem pe "Culmile disperarii" coborand de acolo spre a calatori in India alaturi de Eliade si spre a o intalni pe Maitreyi acolo..., citind uneori pe Cioran chiar in clasa pe sub banca... - ma plictiseau enorm acele comentarii dictate si cand trebuia sa le invat ma ingrozeau chiar , de aici si falsa mea impresie initiala ca n-as putea studia ceva uman - deci mai tarziu spun, am realizat ca singura facultate compatibila cat de cat cu aspiratiile mele ar fi filozofia... Dar pana sa termin eu liceul s-a deschis o alta usa aspiratiilor mele de cunoastere, care m-a indepartat de primul plan. Acum cand mai citesc fortat de imrejurari cate un filozof imi dau seama ca n-am pierdut mare lucru. Eram ca si tine infrigurat si preocupat in adolescenta mea de viitorul meu. Ce voi face eu? Priveam din perspectiva geniala si chiar spirituala oferita de Cioran si ma itrebam ce fac astia, ce fac cei din jurul meu? Nimic nu fac , alearga dintr-o parte in alta nefacand nimic. Uneori ii mai luam si la intrebari, bine esti batran ce ai facut tu in viata ta, spune-mi ce ai facut, ce ai descoperit? Am dobandit chiar o certitudine la un moment dat: ca nu trebuie sa fac ce faceau ei. Ca nu trebuie sa pierd timpul , ca trebuie sa caut , in speranta ca voi gasi. Ma rugam chiar, Doamne ajuta-ma sa nu devin ca ei, ajuta-ma sa nu ma trezesc la fel peste cateva zeci de ani. E drept ca in felul asta mi-am cam disperat parintii, si le cer din suflet iertare, dar trebuia sa fiu altfel si sa fac altceva oricare ar fi fost pretul. Pot sa-ti spun acum ca a meritat efortul. Nu pot sa-ti povestesc tot aici, cum am fugit de acasa :) pentru ca la un moment dat ai mei s-au decis ca trebuie sa-si impuna punctul de vedere... cum mergeam uneori (pe strada chiar) nestiind exact unde dar pe deplin incredintat ca El o sa aiba grija de mine. Si asa a si fost. Pana la urma m-am impacat si cu ai mei, am terminat chiar o facultate spre fericirea tuturor rudelor... si am inteles multe , o parte am sa le impart cu tine chiar aici. Pe curand